Omenește, sperând

Încă se simte pulsul firii
Când pun accentul pe cuvînt
Şi mă închin, plîngînd, iubirii
Să-şi intre-n drepturi pe pămînt.
Şi spus fiind, toate-s temute,
Când gîndu-i plin de remuşcări,
În noaptea apăsării mute,
Mi-e dor, mereu, de depărtări.

Sub trista timpurilor haină,
Sînt un timid cu viaţa mea,
Dar gînd nebun m-apuca-n taină
De-a fi mai mult, un altceva.
Şi dacă tot îmi jur, în umblet,
Nici Dumnezeu nu mă opreşte
Să dau speranței rost în suflet,
Că a spera e omeneşte.

Eternitatea ca măsură

Pe drumul vechi mergînd, nu-mi pasă,
De cît mai am de aşteptat…
M-am tot visat c-aş fi acasă
Şi-n vise te-am îndepărtat.
Mă văd o umbră abătută
Din calea rostului lumesc
Sărbătorind o zi pierdută
Mult prea uşor, prea nefiresc.

Ca şi răspuns la întrebarea,
Ce-şi vrea şi înţeles şi rost,
Mi-ai fost, şi îmi erai chemarea
Spre alb de ierni care au fost.
Ca şarpele strîngîndu-şi prada,
Strîng vîntul ce îmi bate-n geam,
Prin neguri albă-i doar zăpada,
Şi cel ce cîndva eu eram.

Nebunul ce-ţi spunea minune
Şi clipa vieţii-ţi dăruia
E gata,azi, să se împreune
Cu tot ce nu îi trebuia.
Muşcînd din măr, ca păcătoşii
Cînd prin real se mărginesc,
Gîndeam la fel ca mincinoşii,
Ca tu să vezi că te iubesc.

Ai spus prăpăd şi-ai spus iubire,
Şi-ai tot privit înspre trecut,
Cu-n dor nebun, fără menire,
Ţi-ai vrut ceea ce n-ai avut.
Sub piatra vechilor morminte
Tu n-ai văzut că-i viaţa mea...
N-ai înţeles, printre cuvinte,
Ceea ce, altfel, îţi spunea.

Prin toate ea ţi-a spus, spre ştiinţă,
Că-n toate viaţă-s oglindiri,
Şi că trăindu-te-n credinţă,
Avea-vei parte de-mpliniri.
Nemaiavînd nici rădăcina
Ce aripi zborului dădea,
Priveai pălind, în zori, lumina
Şi negura te cuprindea.

Ai pus blestem pe vorba rece
Ce printre zbateri se-ntrupa,
Şi-ai vrut izvoarele să-i sece
Când adevăruri îţi spunea.
Şi pus-ai mînă de la mînă
Să încropeşti un lait-motiv
Care abia acum se-ngînă
Cu un trecut obscen pasiv.

Ai spus Păcat! şi vorba plîns-a
O viaţă ce-ţi aveai în gînd
Şi te doreai mereu într-însa
Nehotărîri tărăgănînd.
Degeaba-mi povesteai într-una
Dorindu-ţi altfel să gîndesc,
Pluteşti în neguri ca minciuna...
Şi, totuşi, tot te mai iubesc.

Eternă-acum, din nicăieri,
E ziua care a fost ieri,
Etern e mîine prin poimîine
Şi rost al grîului din pîine.

Stelelor căutător

Te-am căutat, visînd, spre stele,
Prin nori şi-ndepărtate zări,
Adesea-n visurile mele,
Pe drumuri largi şi pe cărări.

Te-am căutat apoi pe mare,
Pe valul rece şi-nspumat,
Cînd tu fugeai, întru uitare,
Spre alt tărîm, însingurat.

Privirea mi-o arunc în ape
Şi plec şi eu pe urma ei,
Simţindu-mă mult mai aproape
De fapta justului temei.

Doar ploaia, -n noaptea veşniciei,
Cu cerul ei înfierbîntat,
Punînd accente nebuniei,
Consensul ni-l lăsa uitat.

Şi azi mă uit plîngînd spre stele,
În nopţi de mai, cu cer senin,
Ca-n lacrimi visele să spele
Vremuri apuse, cînd revin.

Te-aud cum plîngi rătăcitoare,
Cînd fierbe marea în furtuni,
Că-ţi este frig, că visul doare,
Că tot aştepţi semn prin minuni.

Mai caut prin tristeţi uitate,
Cînd văd cazînd o stea din cer,
Şi tăinuiesc un vis în toate,
Chiar dacă-n fuger ele pier.

Război în stele

Printr-un gând al răzvrătirii
Fac, în fapte, pe nebunul
Şi-n speranţa amintirii
Pun la socoteală tunul.
Din credinţa zbuciumată,
A rămas doar fum de viaţă,
Şi, la fel ca altădată
Mă mai prinde noaptea-n ceaţă.

Rîd cu-n soi de disperare,
Plîng cu preoţii în strană,
Şi cu un cuţit de sare
Rup condiţia umană.
Dar, precum mă ştie viaţa,
Cu-l meu nume ca prenume,
Pun pe fugă dimineaţa
Să pot fi sedus de glume.

Prin condiţia-mi de vifor
Măsluiesc război de stele,
Că, prin toate cîte fi-vor,
Am s-ajung şi eu la ele.
Mă mai ceartă pana-mi slugă
Să iau drumul spre trecuturi,
Dar opun cu glas de rugă
Clandestinul din rebuturi.

Şterg o lacrimă ştrengară
Cu o vorbă apăsată,
Tot dînd lacrimii de ceară
Rost de clipă luminată.
Mă trădează şoapta sorţii
Prin credinţa-mi muritoare,
Că nu sunt un sclav al morţii
Temător de-al zilei soare.

Numărătoare

Şi iarăşi încep... Număr anii...
Trecutul, mi-l număr pe frunte,
Preoţii îmi cîntă litanii,
Să pot să mai uit amănunte.

Fur clipe din clipa de viaţă,
Şi număr mă simt că sunt eu,
Şi chiar cînd conturu-i în ceaţă
Să uit mi se pare prea greu.

Din toate ce-au fost şi-or să fie,
Puţine-mi vor fi ca avere,
Ştiu însă că dată-mi e mie
Credinţa ca semn de putere.

Dar totuşi, eu număr nimicul
Ce-mi pune, pe frunte, însemn,
Mă apăr şi-mi sînt inamicul,
La luptă mereu mă îndemn.

Mă lupt cu privirea prea dură,
Mă lupt cu mai tot ce urmează,
Arsura-mi pansez cu căldură,
Cînd gerul trăirea-mi vînează.

Şi totuşi un gînd mă mai ştie,
Eu însă nici anii nu-mi ştiu,
Un fulger privirea-mi mîngîie
Cînd spun că deja-prea tîrziu.

Repetabila credinţă

Găsesc mereu enigme,

pe drumul disperării

Şi-n scîrţîtul porţii,

menirea dezbinării,

O noaptea fără margini

când ziua-i nourată

Şi liziera clipei

pe bolta înstelată.

O sacră desfrânare!

Desfrîul e culoarea

Şi cu nuanţă sfîntă

cînd nulă e valoarea,

Sînt marginea chemării

şi-mi mărginesc trăirea,

Dînd şanse amintirii

de-a-mi reproșa iubirea.

Mă plîng în somn că-i iarnă

şi viscolul mă poartă,

Prin ceruri de adâncuri,

dar eu tot cred în soartă,

Se zguduie pămîntul

cînd zbor ca o săgeată

Şi raspîndesc tumultul

cu vocea mea înceată.

Cerşesc cu mîna ruptă

şi vocea mea se strînge,

Şi răni îmi dau speranţa

că simt ce mă înfrînge,

Iar mîna mea vrea sînge

şi sîngele iubire

Ca să-nfăşor cu stele

a sceptrelor unire.

Prin adormirea serii

aştept, din cer, povaţa

Şi mă tot chem în taină

rănindu-mă cu viaţa,

Am nemurirea-n moarte

şi moartea-mi stă pe buze

Şi răzvrătirea nopţii

prin mine-şi cere scuze.

Am nopţile mai scurte

şi nopţi de nedormire,

Dar îmi păstrez speranţa

în clipa de trăire,

Şi fără gînd, o şoaptă,

o viaţă-mi răzvrăteşte

Într-un final tot fapta

e cea care-o-ntregeşte.

Poet

Dintre stelele din noapte
Multe stau gata să-ngheţe...
Ca şi fructele necoapte,
Vor trăi doar bătrîneţe.
Cîte-o stea neîmpăcată
Cu o soartă de atom,
Poarta vieţii o tot cată
Şi se întrupează-n om.

Coborînd din nemurire
Cu al viselor mister,
Ştie, ca din amintire
Cum se vede totu-n Cer.
Prin cuvîntul dă semn şi veste
Că destule rele sînt,
Şi că nu-i doar o poveste
Viaţa, darul cel mai sfînt.

Crezul său e o-nzidire
În normalul omenesc,
Punînd preţ pe împlinire
Şi pe sensul ei firesc.
Sclav mereu vremelniciei
Rînduite prin cuvînt,
Dă motive bucuriei
De-a se vrea ţel de avînt.

Şi dă sensuri divergente,
Unei simple întrebări,
Ca-n ecou, grave accente,
Să învie vechi chemări.
Din lumină face noapte
Şi din noapte face soare,
Iar din unda tristei şoapte,
Rost de vieţi nemuritoare.