Repetabila credinţă

Găsesc mereu enigme,

pe drumul disperării

Şi-n scîrţîtul porţii,

menirea dezbinării,

O noaptea fără margini

când ziua-i nourată

Şi liziera clipei

pe bolta înstelată.

O sacră desfrânare!

Desfrîul e culoarea

Şi cu nuanţă sfîntă

cînd nulă e valoarea,

Sînt marginea chemării

şi-mi mărginesc trăirea,

Dînd şanse amintirii

de-a-mi reproșa iubirea.

Mă plîng în somn că-i iarnă

şi viscolul mă poartă,

Prin ceruri de adâncuri,

dar eu tot cred în soartă,

Se zguduie pămîntul

cînd zbor ca o săgeată

Şi raspîndesc tumultul

cu vocea mea înceată.

Cerşesc cu mîna ruptă

şi vocea mea se strînge,

Şi răni îmi dau speranţa

că simt ce mă înfrînge,

Iar mîna mea vrea sînge

şi sîngele iubire

Ca să-nfăşor cu stele

a sceptrelor unire.

Prin adormirea serii

aştept, din cer, povaţa

Şi mă tot chem în taină

rănindu-mă cu viaţa,

Am nemurirea-n moarte

şi moartea-mi stă pe buze

Şi răzvrătirea nopţii

prin mine-şi cere scuze.

Am nopţile mai scurte

şi nopţi de nedormire,

Dar îmi păstrez speranţa

în clipa de trăire,

Şi fără gînd, o şoaptă,

o viaţă-mi răzvrăteşte

Într-un final tot fapta

e cea care-o-ntregeşte.