Învăţând iertări

Şi vîntul încă totuşi bate,
Cu noi purtăm noroi în sînge,
În amintiri demult uitate
Un adevăr heraldic plînge.
Nu te-ntrista dacă şi norii
Apasă greu asupra ta,
Eu am văzut, plecînd cocorii,
Că vremea e de a uita.

Nu-mi e plecarea-ndepărtată,
Nici calea nu-i definitivă,
Dar nu se-ntoarce niciodată,
Nu-şi este sieşi împotrivă.
Şi dacă vremuri de-ntîmplare
Mă vor cumva îndupleca,
Drum îmi va fi chiar o cărare
Pe care liber voi umbla.

Oricîte gînduri mi-ai trimite
Ca un motiv de regăsire,
Se vor întoarce, obosite,
Ca să adoarmă-n amintire.
Punînd accente după vrere,
Pierdea-vei după voia ta,
N-au visele nici o putere
Cînd faptele vor altceva.

Cînd noaptea, fremătînd, scînteia
Va da-n vileag trăiri ciudate,
Să ştii că încă eşti ideea
Acelor vremi nevinovate.
Însă doar clipa de tristeţe
Trage de gînd a-l îndrepta...
Hai s-o lăsăm să ne înveţe
Cum ne putem, iubind, ierta.

Înţeles definitoriu

Mă robeşte soarta timpuriu
Pentru zeci şi zeci de mii de ani,
Simt un lanţ la gît şi e tîrziu,
Şi visez şi-adorm pe sub castani.

Mai mereu cu gîndu-mprăştiat,
Sclav rămîn al lumii de acum,
Şi-nţeleg credinţa ce-a negat
Pacea obţinută orişicum.

Dar nu mai sînt suspin prădalnic
Cu gînd la tristele poveri,
Scriu versul cu un iz şăgalnic
Uitînd de trecătorul ieri.

Şi recladesc palat iubirii,
Chiar de-mi răzbate gînd de moarte,
Mai am în strana amintirii
Un manuscris pentru o carte.

M-aşteaptă steaua judecăţii
Să-mi cînt condiţia umană
Şi înspre zorii dimineţii
Să uit că-n pieptul meu e-o rană.

Trăind voința unanimă
A nopții marelui coşmar,
Vocea-mi e tristă, anonimă,
Şi vorba-i spusă în zadar.

Mi-e dor să mai colind prin stele,
Să ard în vidul revenirii,
Să uit că-n lume-s multe rele
Şi să răspund plîngînd iubirii.

Trăieşte veşnicul incendiu
Ce gînd nu-şi are să se stingă,
Demoni mă cheamă-n iad, la sediu,
Să fiu cu ei... să mă convingă.

Şi nu mai sunt nicicum cuminte,
Uitării vreau să dau ce ştiu,
Nu mă încred în jurăminte,
Nu las nimic pe mai tîrziu.

Am trei motive-n consonanță:
Destin, Dreptate, Dezrobire,
Și le dau sens și importanță
Prin adevăr și prin iubire.

Întru condiția-mi umană,
Duc mai departe bătălia,
Că sufletul mi se profană
De nu sluji-voi România!

Atît mai spun, crezînd în soartă,
Crezînd în rostul de-a trăi,
Cînd prin științe și prin artă,
Lumea se poate dezrobi.

Balada trenului cu un vagon

Noaptea-i ziua uitată,
Noaptea e un refren,
Alteori, câteodată,
E chiar ultimul tren.
Şi din trecerea-n noapte,
Având glas înfundat,
Se-aud numai șoapte
Care spun, răspicat:

Hai urcaţi-vă-n tren,
Nu mai staţi pe peron,
Hai, urcaţi! Hai, urcaţi!
Trenu-i doar de-un vagon.

Timpul nopţii-i o clipă
Care trece pe-ascuns,
Mulţi, dormind, fac risipă
De ce n-au îndeajuns.
Desluşindu-și menirea,
Roata n-are motiv
Să-şi oprească-nvârtirea,
Printr-un mod evaziv.

Visu-i gînd ce ne minte,
Uneori chiar fatal,
Când se pune-nainte,
Să oprim la semnal.
Plictisiţi de-așteptare,
Coborâm enervaţi...
Și doar cei cu răbdare
Nu-s pe drumuri lăsaţi...

Noaptea-i ziua uitată,
Care trece pe-ascuns,
Visu-i gînd câteodată,
Însă nu-i de ajuns!
Plictisiţi de-așteptare,
Spunem că am uitat,
A speranţei chemare
Ce mereu ne-a-ndemnat:

Hai urcaţi-vă-n tren,
Nu mai staţi pe peron,
Hai, urcaţi! Hai, urcaţi!
Trenu-i doar de-un vagon.

Vînătoarea din urmă

Bătrînul lup şi-a încordat puterea
Sperînd că timpul s-ar putea opri,
Că mult prea mult îl mistuia durerea
Că va veni-n curînd ultima zi.

Plecînd cu-acelaşi pas din altă dată,
Cu ochi-nspre departe ţintuiţi,
Pîndea, avînd simţirea încordată,
Firescul mers al celor prea grăbiţi.

Ştia venind, la ceas tîrziu de seară,
Spre vadul apei molcom clipocind,
Paşii mărunți de pui de căprioară
Ascunşi de frunza-n vînt uşor foşnind.

Şi-ntr-un tîrziu, un pui de căprioară,
Păşind sfios spre apa susurîndă,
A fost vînat, şi dat i-a fost să moară,
Fiind dorit de lup în a sa pîndă.

Simţind căldura izvorînd din sînge
Îi revenea plăcerea din trecut,
Dar gheara morţii o simțea că-l strânge,
Un sentiment în care n-a crezut.

Nu mai putea, cu colţii, să mai sfarme,
Simţea doar bucuria infinită
Şi îşi spunea că simte că adoarme,
Cu ultima dorinţă împlinită.

Timp neavând, o ultimă plăcere,
Îşi încerca în amintiri găsi,
Avea, ca orice lup, doar o părere
Că doar vânat de om poate muri.

***

În adormirea lui însă murise,
Cu gura înroşită de-al ei sînge,
Așa cum toată viața își dorise,
Voind să creadă că pe el îl plînge.

Fusese ce fusese, doar o fiară
Avînd numai un gînd, să aibă hrană,
Şi doar plăcerea lui cînd prada zbiară,
Iar el tăcut se joacă-n a ei rană.

Scăpase şi de glonţ şi de otravă,
Vînase deseori în faptul serii,
Credea că moartea lui este o snoavă,
Dar ucigînd s-a dat şi el tăcerii.

Optsprezece...

Am optsprezece ani bătuţi pe-o viaţă
De-o muche roasă-n taină de cuţit,
De cînd tot caut, dis de dimineaţă,
Să-mi rostuiesc un drum spre infinit.

În zborul alb al vîntului de iarnă
Mă tot îngîn cu plînse amintiri,
Cînd stelele covor vor să aştearnă
Înnobilînd speranţe şi iubiri.

Am optsprezece ani bătuţi pe-o viaţă
De-o muche roasă-n taină de cuţit,
De cînd mă-ndemn, în zori de dimineaţă
Să-mi definesc un rost prin infinit.

Am optsprezece ani bătuţi pe-o viaţă,
Şi-i timp de rost şi-o altă dimineaţă.

Poveste, la final

Venit-ai, acum, să-mi dai veste
Că pasul ce-l faci este mare,
Că intri-ntr-o altă poveste,
Şi duci pe cea veche-n uitare.
Îmi spui că faci totul în grabă,
Dar poţi fi atentă la toate...
Accentu-l pui pe ultima silabă,
Ca să-nţeleg că, altfel, nu se poate.

Îţi las la-ndemână tăcerea
Din ea, orice vei vrea, să faci,
Nu vreau, nici nu-mi doresc puterea
De-a crede că-ţi dorşști să taci.
Dă zor... Ia aminte cum piere
Căldura, cînd focul se stinge,
Sau dacă nu-şi are putere
Şi vîntul, prea tare,-l învinge.

Ne-am vrut în urcări totdeauna,
Priveam, mai tot timpul, spre stele
Azi însă ne-apasă minciuna,
Uitat-am cu totul de ele.
Priveşte cum taina sihastră
Îngînă un gînd de niciunde,
Şi-ntreabă de-a fost fapta noastră,
Sau gest ce-n banal se ascunde?

Te văd învelită de lacrimi,
Şi gândul ţi-l simt dus departe,
Ne-apasă teribil, sub patimi,
Destinul prin rostu-i aparte.
Ţi-e încă-n porniri răbufnirea,
Crezându-te rază de soare,
Deşi te tot cheamă iubirea
Să fii, să rămîi... Dar te doare...

În pasul de fire răzleaţă
Îti faci jurăminte solemne,
Croindu-ţi, în vise, o viaţă
Ce-o vrei, prin minuni, să-ţi dea semne.
Dă-mi foc, e firesc, fără milă,
Şi dă chiar şi focului nume,
Că, totuşi, e prea puerilă
Privirea ce-o-ndrepţi înspre lume.

Eu văd depărtarea, senină,
Deasupra de-al apei noroi,
Sperînd că e vremea să vină
Consensul firescului noi.
Rămân o lumină ascunsă,
Chiar dacă nu-mi pasă de mine,
Prin lumea de neguri străpunsă
Tu, pleacă! Să-ţi fie, vreau, bine!

Flori de artificii

Ploi de stele de-artificii
Urcă şi coboară-n nimb,
Vinovaţii sînt complicii
Propăşiţi de noul schimb.

Căi Lactee de urale
Se înalţă din senin...
Drumul urcă iar o vale...
Eu doar mie mi-aparţin...

Merg un drum în libertate,
Iau firesc doar ce-nţeleg,
Şi numesc eternitate
Gîndul care mi-e întreg...