îndrăgostit de flori,
De fluturi şi de stele,de frunze, de izvoare...
Privirea mi-e pierdutăîn lumea mea de nori,
Dar inima mi-e vieşi-adesea vrea să zboare.
Simt vântul când se joacă
în pletele-mi cărunte,
L-ascult când îmi şopteşte,cu glas fermecător,
Poveşti ce-au stat uitateîn praf de amănunte,
Care-mi renasc dorinţade-a fi învingător.
De când mi-e dat ştiutul,
am căutat lumina,
Să pot să văd în juru-mi,să-nving necunoscutul,
Şi cunoscând firescul,să ştiu care mi-e vina
Când dau cu pietre-n mine,având motiv trecutul.
Privesc în depărtare
când cerul e senin,
Departe de luminănu mi-aş simţi trăirea,
N-aş mai simţi nici frigul,nici ploile când vin,
Şi, neştiind ce-i umbra,n-aş şti ce-i amăgirea.
De-ar fi să nu văd noaptea,
nici stelele, nici luna,
Pe pajişti poleitede neguri în uitări,
Tristeţea m-ar cuprindeşi, trist, pe totdeauna
Aş rătăcii pe drumuri,fugind de înserări.
Mă ştiu mereu pe drumuri,
scurtând îndepărtarea,
Ştiu cât de-aproape poatesă mă aducă pasul,
Trecând, umbrit de umbre,privesc, sub valuri, marea
Şi după cum vuieşte,ştiu noaptea cât e ceasul.
Sunt, ca totdeauna,
îndrăgostit flori,
Şi de înalte Ceruri,de soare şi zăpadă,
De fulgerul furtunii,m-agăţ şi trec de nori,
Ca tot ce-mi am privirii,să am fără tăgadă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu