Dragostea şi averea

Cînd ni-i viaţa-ntrebătoare,

taina nopţii-i călătoare,

Că ni-s multe, fără neştire,

un motiv de ispitire.

Chiar un rug, de ne-ncălzeşte,

ni-l dorim şi-l vrem a creşte,

Fiindu-ne ca o speranţă

şi îndemn de cutezanţă.

Cîte-n lume sunt să fie,

au un dat ca temelie,

Sunt mai multe, mai puţine,

leac ori de otrăvuri pline.

Omu-şi vrea sieşi de toate,

lumea-ntreagă de se poate,

Şi cu multa lui dorinţă

strânge peste prisosinţă.

Iar cînd are, nu mai ştie

de o altă bogăţie,

Nici pe cei care ştiu multe

nu mai stă să îi asculte.

Uită de orice trăire,

de plăcere, de iubire,

Uită viaţa să-şi trăiască

după legea omenească.

În oricîte i se-arată,

înţelesuri nu mai cată,

Că averea-n lanţ îl leagă,

să nu poată să-nţeleagă.

Nici n-aude, nici nu vede,

nici nu-nvaţă, nici nu crede,

Când averea îl subjugă

“a iubi” nu mai conjugă.

Că averea doar condamnă

şi la moarte vieţii-ndeamnă,

Face legea-i şi-o tot schimbă,

are doar propria-i limbă.

Cînd reper e doar averea

ne trăim mereu durerea,

Mai rămîne ca-n simţire,

ura s-o numim iubire.