Balada controlorului uitat

Ca-ntr-un timp din trecut,

noaptea asta-mi petrec,

Într-o gară din munţi

luminată de-un bec,

Nu îmi vine s-adorm,

gîndul fuge, în zbor

Pe peronul pustiu,

umbre triste-mi dau zor...

Nu se știe nimic,

n-am de unde să știu,

Dacă pentru un tren

n-am venit prea tîrziu.

Întunericu-i greu,

ca desprins dintr-un vis,

Contrasens ideal

căii dinspre abis.

Sub un vechi felinar

de-ntuneric pătat,

Văd o umbră mișcînd,

dînd din mîini agitat.

Și o văd căutînd,

înainte-napoi,

Poate ea înţelege

de ce sîntem doar noi...

Mai departe plecînd,

mai aproape venind,

Îmi e clarul real,

și simt timpul murind.

Deslușesc într-un fel

rostul iscoditor,

Al acelui ce-a fost

într-un timp controlor.

Mă întreabă ce-aștept,

îi răspund că visez,

Însă îl și întreb

dacă nu deranjez...

Discutăm prin tăceri

despre banalităţi

Despre trenuri trecînd

înspre eternităţi.

Dar mai trece un timp

și-l întreb, răspicat...

La ce oră e trenul...

și îl văd încurcat...

Însă-mi dă un răspuns

cu excese de zel

Care-mi este-ndestul

ca să știu ce-i cu el.

Intr-un mod nefiresc,

poate chiar enervant,

Am dat vorbei un sens

nuanţat elegant:

Naşule știu și eu

cum a fost la-nceput,

Însă cred, de mult timp,

trenul n-a mai trecut!

Și-am rămas amîndoi

cu privirile-n nori

Așteptînd să vedem

cum apar primii zori.

M-a văzut că nu plec,

el cu mine a stat...

Dar, firesc, mai tîrziu

amîndoi am plecat...

Naşule, hai la drum!

Trenu nu-i, te-a uitat!

Hai cu mine, acum!

Asta-i tot!...

Şi-am plecat!