marți, 20 octombrie 2015

Răbdarea, pas cu pas...

De multe ori scapă înţelesurilor motivele pentru care, în firescul vieţii, apare o întâmplare, văzută ca nefirească, şi, mai totdeauna, neînțeles este motivul de a nu se întâmpla altora... Şi, cam tot de atâtea ori, din ceea ce se întâmplă, ceea ce este de înţeles din acea întâmplare, nu se înţelege. Din toate, cu cât mai mare este neînţelegerea, cu atât este mai mare tentaţia de a se intra, cu totul, în povestea atotdesluşitorului “de ce?”, de a se începe învârtitul în jurul acestei întrebări, pentru că, într-o realitate ce nu se vrea cunoscută, cu toate că se vrea găsirea unor răspunsuri, dar există o mare dorinţă de a se sta în dramă şi luptă. Ea vine dintr-o anumită plăcere în a se sta acolo şi e ca o esenţă a vieţii care se vrea extrasă din centrul problemei. Posibil este ca tocmai de aceea să existe mereu adâncirea în ea, şi se sapă, se sapă, se tot sapă, chipurile pentru a se ajunge la adevăr.
O astfel de căutare devine capcană... Cu cât se sapă mai mult, cu atât îndepărtarea de adevăr este mai mare, pentru că se începe, în fapt, o vânătoare a răspunsurilor care au o oarecare potrivire, mai mică sau mai mare, cu şablonul propriei poveşti, prin definiţiile care au fost date propriei experienţe, prin judecăţile deja emise, sau într-o permanentă continuitate, despre propria persoană şi cei implicaţi. Practic, se caută şi se permite accesul doar al răspunsurilor care validează durerea, lupta, încrâncenarea, dreptatea care e dorită a fi statuată, tiparul în care se vrea a rămâne existenţa.
Capcana este eficace şi nu are scrupule, fiind şi ea concepută, de cel care cade în ea, exact pe calapodul bine cunoscut. Cel căzut în ea, deşi se simte pierdut, fiind chiar pierdut - prin marea diferenţă între ceea ce este şi ce poate fi dincolo de acea problemă - persistă în situaţia respectivă, fabricând gânduri şi răstălmăcind idei, plimbându-se între o judecată şi alta, toate drepte până la un punct în care raliază cu adevărul care se vrea ascuns, între dorinţa declarativă de a înţelege şi dorinţa inconştientă de a nu se accepta înţelegerea întru adevăr.
Este acesta unul dintre modurile în care omul se lasă distras din prezent, din starea naturală, cea care nu are greutăţi, din stare de graţie. Ajunge omul împotriva curentului şi singurul lucru ce-l are de acceptat poate fi că, în acel moment, cea mai potrivită şi benefică soluţie, poate chiar singura, este răbdarea... răbdarea paşilor fireşti, a drumului bătut pas cu pas.
Când ceva pare de neînţeles, e nevoie de răbdare. Nu scoate nimic la iveală scotocirea prin întunericul nopţii minţii, e nevoie de a aşteptarea zorilor. Nu iscodirea scoate la iveală detalii minore, ci privirea de ansamblu. Nu cearta, nu forţarea, sunt modalităţi convingătoare, ci îngăduinţa faţă de starea clipei, acceptarea consecinţelor fireşti ale întâmplărilor, chiar văzute ca prea puţin fireşti.
Viaţa îşi are căile ei prin care îl ajută pe om a înţelege tot ce are nevoie să înţeleagă. Viaţa îşi are timpul ei la care îl ajută pe om a înţelege tot ce are nevoie să înţeleagă. Înţelepciunea nu poate fi îndrumată şi nu poate fi grăbită. Fiecare experienţă are timpul şi anotimpurile ei. Fiecare etapă din viaţă este un pas către un nivel mai înalt, înspre superior, de conştiinţă. Orice proiect se face în paşi şi trece prin etape, asemenea anotimpurilor. Când e vremea anotimpului îngheţului, degeaba se forţează a fi cel al înfloririi, aşa cum degeaba se încearcă grăbirea unei plante să crească, riscul fiind de a fi omorâtă din toată această prea multă "bună intenţie".
Viaţa omului este o sumă vectorială, o sumă la care contribuie sensurile, direcţiile, mărimile. Câţi sunt vectorii nimeni nu poate spune, nu poate statua. Nimeni nu poate să spună că un om are acelaşi număr de vectori ca un alt om, căci orice om este o individualitate cu totul distinctă. Sensurile şi direcţiile sunt definitorii. Ele arată căderi şi salturi. Ele se văd şi, dintotdeauna s-a văzut că fiecare cădere este mereu urmată de un salt, care, dacă nu e bine înţeles, cum mai tot timpul se întâmplă, e urmat de o altă cădere. Cădere, salt, cădere, salt... nimic nou...? Diferenţa o face modul cum se trece prin ele. Noutatea e dată de direcţie... Mărimea mai puţin contează, ea este cu totul subiectivă pentru cel care saltă, ori se saltă, sau cade, ori decade; cam tot timpul saltul e văzut ca mic, însă căderea e enormă. Noutatea este dată de cât de conştient este omul de importanţa acestora, cât de deschis este spre a creşte şi a câştiga înţelepciune prin tot ce apare în viaţa sa.
La urma urmelor, din toate spusele celor ce şi-au petrecut viaţă întreagă pe Pământ, aceste urcări şi aceste coborâri, aceste căutări ale unor răspunsuri şi ieşiri la liman, fac toată frumuseţea vieţii, fac acest joc, jocul vieţii. Îşi poate cineva imagina o viaţă în care toate răspunsurile sunt la îndemână, în care toate s-ar întâmpla şi crea cât s-ar pocni din degete? Cine poate spune dacă ar mai fi vorba de un joc atractiv, ori, dacă nu, în acest fel, viaţa nu şi-ar pierde rostul, devenind simplă şi banală rutină? Dacă toate s-ar transforma brusc, instantaneu, exact aşa cum sunt, de fiecare gândite şi impregnate cu propria emoţie, cum ar arăta viaţa celui doritor se schimbare prin propriul gând, prin propria voinţă, după propriul model?
Oamenii simpli, dar cu marea experienţă a vieţii trăite, cei care, uneori, sunt numiţi “săraci cu duhul” doar pentru că refuză afundarea în labirintul căutărilor infinite, mulţumesc Cerului că nu le dă, tot ce gândesc şi, mai ales, după cum gândesc în fiecare moment. Lui Dumnezeu, Cerului, sau Universului, după propria înţelegere, multumesc pentru întârzierea ori inerţia ce pare a o avea creaţia în a se transforma într-o realitate materializată, într-un răspuns palpabil sau faptic. În simplitatea lor, smerită, nici măcar nu vor să caute cine sau ce face ca toate să nu se întâmple când gândul dă năvală, să alfel că, de fapt, întârzierea este pornită tocmai din om, din dedesubtul minţii, care, parcurgând pas cu pas, planul creativ, are nevoie de timp pentru a-i fi totul clar, ori, dacă nici aşa nu are destulă răbdare pentru a face toţi paşii necesari, luptându-se, războindu-se cu mori de vânt, cu nefirescul, îi ia ceva timp până oboseşte şi renunţă la luptă.
Clare poate multe nu sunt, însă este evident... când ceva nu este înţeles, este nevoie de răbdare! Când îşi simte omul un "de ce", sau o întreagă panoplie, în minte, este timpul unei opriri. O cădere, ca realitate sau doar presimţire, un presupus blocaj, au, dacă se vrea a se merge, mai uşor spre mai departe, are un potrivnic simplu: o spusă care începe cu o întrebare: “Aşa, şi?!”, continuată cu o alta, ce afirmă incontestabilul: “Nu au mai fost?”... Într-un altfel privind viaţa, spectrul deznădejdii ia locul oricărei raze de soare, întunericul este fără nici un reper de regăsire.
Se poate oricine, privitor de prin orizonturi paralele, întreba: Alta, soluţia nu ar putea să fie? Destui sunt cei care, plini de aerele atotştiutoare într-ale sufletului şi psihicului uman, plini de aerele atotştiutoare ale superficialităţii, împing şi conving oameni spre căi pline de absurd. Dar e, oare, altceva posibil? Cum altfel se poate privi o asemenea situaţie? E totuşi atât de grea încercarea răbdării, a aşteptării, pure şi simple, ca să se aşeze totul? E chiar imposibilă o adevărată atenţie şi extragerea, cu deplină convingere, din "problemă"? Cum ar fi viaţa celui care nu se mai lasă scufundat în drame, mai mult sau mai puţin ale lui? Cum s-ar arăta, sieşi sau altora, creaţia, de orice fel, a celui care ale să nu mai meargă la moara gândurilor, recunoscând ce vrea, cu adevărul împuternicit cu toate cele arse în focul mistuitor al capcanei acelor multe “de ce”-uri?
Se poate alege lupta, o luptă fără de sfârşit, o luptă fără învingători, însă cu un sigur şi singur învins. Se poate alege lupta ca motiv întru îndestularea mândriei şi a ego-ului, cele care şi-o doresc pentru a-şi motiva existenţa. Se poate însă alege pacea, măcar, întru început, din dorinţa unei clipe de răgaz şi contemplare a alternativei. Nici una, nici cealaltă nu poate fi numită greşită. Dar e bine să se ştie că alegerea este personală şi doar alegătorul poate să fie responsabil de tot ce urmează alegerii...
Greu este ca, vreodată, să se spună că lupta pentru regăsire, prin fireasca şi necesara înţelegere, va lua sfârşit. Mereu, tot mereu, alte şi alte provocări, depăşind pragul acumulatei înţelepciuni, vor veni. Lipsa de încredere în propriul eu, ca formă particularizată a lipsei de credinţă, este, permanent, creuzetul în care frustrările se pot conglomera, se pot manifesta, se pot aprinde ca foc mistuitor de trăiri şi simţiri, pierzător de clipe ale vieţii. Grăbit este omul în a se pierde pe sine de sine, fără a recunoaşte însă, neavându-şi şi nevoindu-şi timp în a-şi cerceta faptele şi, mai ales, pornirile înspre făptuiri, dar tot mai grăbit este în a-şi găsi răspunsuri problemelor pe care simte că le are dar nu şi le-ar vrea urmare a ceea ce a fost, a făcut, este şi face. Caută a alerga, oricât ar fi, chiar dincolo de ce îi stă în putinţă, dar află, până la urmă, că drumul înseamnă urmă a paşilor, iar drumul care dăinuieşte este cel pe care se merge pas cu pas... Pas cu pas, cu răbdare...

vineri, 16 octombrie 2015

Pas cu pas

N-am terminat, cam multe, dintr-odată,
Nici viața n-am s-o duc la bun sfârșit,
În lumea asta, mult prea colorată,
Destinul meu, bătrân, a obosit.

Oglinzi s-au spart lovite de cuvinte
Nepotrite fiind, prin înţeles,
Când nu vroiau, nicicum, să ia aminte,
Că viitorul poate fi progres.

Poate-am ales cărări prea încâlcite,
Şi m-am luptat la drum mereu s-ajung,
Sau gânduri mi-am lăsat neprihănite,
Şi am tot mers, un drum atât de lung…

Am dat valoare multor amănunte,
Oricâte-au fost, oricânte au rămas,
Văile largi şi crestele de munte,
Le-am cunoscut în mersul pas cu pas.

A fost să lupt cu propruia mea teamă
Cu un destin primit cu împrumut,
Când nu ştiam că visul se destramă
Dacă priveşte mult înspre trecut.

Între mai bine şi cu mult mai bine,
Am învăţat că n-am motiv de stat,
Că viaţa dă oricând ce se cuvine,
Dar ia de simte ceva că-i de luat.

Măsurii i-am făcut cândva măsură,
Ca nu cumva să uit şi să greşesc
Să văd cenuşa un altfel de zgură
Şi-n mlaştină, cândva, să mă trezesc.

Cu viaţa însă ştiu că nu-i o joacă,
Doar ea măsoară cât avem de tras,
Şi e firesc, îi este dat să-i placă,
Mersul cu ea alături, pas cu pas.

vineri, 11 septembrie 2015

Catafalc pe eşafod

Învinge-mă şi dă-mi niște otravă
Nu asculta de vorba mea şoptită,
Inima şi firea-mi e bolnavă
De-atâta zbuciumare ispitită.

Dă-mi lesa care azi mi se cuvine,
Securea n-are nici un rost acum,
Cu pietre dau oricum, destui, în mine,
Mă mir de câte pietre sunt pe drum.

Îmi spun, ştiind, că viaţa-i infinită
Când urme las pe drumul ce îl calc,
Dar simt, păşind, miros de dinamită
Şi mă îndrept, cu calm, spre catafalc.

Închide-ţi ochii de-ţi sunt plini de sete,
De bună voie urc pe eşafod,
Nu pot să simt abrevieri complete,
Trăirile de-acum n-au nici un rod.

Învinge-mă... dar dă-mi nişte otravă
Să pot să ştiu că moartea e grăbită,
Că altfel mi-e de-ajuns un bob-zăbavă
Şi pun sub talpa lumii dinamită.

joi, 10 septembrie 2015

Repetabila vrere

De multe ori am vrut să plec din mine,
Să las în urmă tot ce-am adunat
Ca loc făcând simţirilor virgine
Să mă renasc, din nou, fără păcat.

Să mi se şteargă fapte nefăcute
Să-nvăţ învăţătura tuturor,
Din cele ce se ştiu prea rar văzute,
Cele ce-l fac pe om nevoitor.

Să plec un timp, în Cer, în altă vreme,
Ca să trăiesc uitând că am trăit
Şi să nu ştiu ce-nseamnă a te teme
De gândul ce în vis s-a răscolit.

De multe ori am vrut ca-n altă viaţă,
Plecând, cu tot ce ştiu să mă renasc,
Să pot să stau cu mine faţă-n faţă,
Strivind destinul într-al vieţii teasc.

Să-nvăţ să spun ce astăzi nu aş spune
Decât rotind cuvintele cu rost,
Ca omul să se ştie el minune,
Uitând s-aştepte vremuri care-au fost.

Să-mi pot reda speranţa de-nălţare,
Ştiind că drumul pot să nu-l fac lung,
Reînvătând că pot avea răbdare
Dacă la capăt vreau să şi ajung.

Am vrut să plec… Tot vreau să plec din mine,
Să uit că-n ochi de om sunt un damnat,
Şi să revin ştiind că-mi aparţine
Puterea de-a trăi fără păcat.

miercuri, 9 septembrie 2015

Gând cazon

Numai unu şi cu unu
împărţise-vor la doi...
Lumea gândurilor mele
e deja în plin război,
Mă întreb cum legea firii
poate fi un compromis
Când omul nu e în stare
de a-şi vrea impus un vis?

Cerul e deja fierbinte
fierbe orişice cuvânt,
Prin clepsidra razei nopţii
arşiţe cad pe Pământ.
Ţipă zorii dimineţii
că de lacrimi sunt grăbiţi,
Plâng amurgurile serii
când văd oameni istoviţi...

Frunza nopţii lucitoare
adie şovăitor,
Neînţelegând motivul
celor care moartea-şi vor.
Luminînd cu bezna oarbă
umbrele au pas încet,
Îndemnând false motive
să ia forme de regret.

Toţi îşi vor multe avute,
toţi vor mult şi mult mai mult,
Chiar o linişte sordidă,
într-un ideal tumult.
Pe la colţ, plină de ură,
vorba-i spusă din instinct
Fără sensuri, fără noimă,
dar cu un accent distinct.

Eu mai lupt cu mine însumi,
dreptul de-a fi eu mi-l cer,
De-a fi liber de nuanţe
şi-a-mi avea rostul reper,
Ca să tac, iubesc iubirea
şi mi-o iau ca şi blazon
Explicându-mi hotărârea
chiar prin gândul meu cazon.

sâmbătă, 5 septembrie 2015

Pe Pământ, sub stele

Cu ochii mei văd ploile de stele
Într-o cădere-a lor de neoprit...
Mi-aduc aminte visele rebele
Care mă fac să fiu prea obosit...

Mi-aduc aminte timpuri călătoare
Când toate îmi erau de ajutor
Şi n-aveam căi cumva ocolitoare
A tot ce se-arăta întâmplător.

Treceam prin munte şi treceam prin ape,
Şi nu-mi era oprelişte un val,
Veneam dinspre departe spre aproape
Punând firescu-n forme de real.

Am pus peceţi în forme absolute
Trăirilor ce fapte-s azi şi-n vis,
Mereu prezente şi nicicând trecute,
Mereu ştiind că drumuri au deschis.

Mi-aduc aminte nopţi cu lună plină
Şi nopţi strivite de al iernii ger,
Pe drumul ce-şi dorea ieşi-n lumină,
Ca mai apoi s-ajungă până-n Cer.

Văd stelele căzând şi sunt pereche,
Ard împreună până în mormânt...
Eu înţeleg că legea lumii-i veche
Dar a rămas o simplă vorbă-n vânt.

joi, 3 septembrie 2015

Simplul mod

Cândva te învăţasem pe de rost,
Când plânsul ţi-l aveai ca alinare
La toate ne-mplinirile ce-au fost
Cărări spre prag de mare disperare.

Spuneai că veşnicia nu-i de-ajuns
Să ne tot fim motiv de împlinire,
Când soarele în noapte stă ascuns
Ori când este-n fireasca-i strălucire.

Şi viaţa o voiai trăită-n doi,
Mereu uniţi ca valurile-n mare,
Înspre acel târziu de mai apoi,
Însprea acea firească depărtare.

Când, noaptea, păru-ţi se lăsa pe umeri,
Mi te lăsai văzută în lumină,
Te tot grăbeai suspinele să-mi numeri
Şi-mi mă făceai să simt că eşti divină.

Acum când doar tăcere-i amintirea,
Legându-ne de un trecut uitat,
Încă îmi eşti dovadă că iubirea
Nu lasă fapta de-a se şti păcat.